Asimilări de populaţie în localităţile Banatului sârbesc. Cazul minoritarilor români (sec. XIX-XX) (II)

Celălalt fenomen amintit care provoacă scăderea numărului de români şi astfel „ajută” asimilarea acestei populaţii îl reprezintă, după cum am amintit, emigrările în ţările occidentale, începute încă în primul deceniu al secolului al XX-lea, continuate în perioada interbelică, şi luând proporţii de migraţie în perioada stăpânirii comuniste în Iugoslavia, în special în anii şaizeci şi şaptezeci şi, mai târziu, în anii nouăzeci, ca urmare a crizei provocate de destrămarea Iugoslaviei. Depopularea satelor, cândva cu o populaţie categoric majoritară românească, a deschis calea migraţiilor populaţiei sârbeşti, venite din diferite părţi ale fostei Iugoslavii, iar în ultimele decenii în special din zonele afectate de război ale Croaţiei, Bosniei şi Kosovo, care s-au stabilit în locul românilor plecaţi, deschizând astfel noi posibilităţi de asimilare a acestei populaţii slăbite simţitor din punct de vedere numeric, dar şi identitar.
În ceea ce privesc împrejurările în care are loc asimilarea românilor din Banatul sârbesc, am desprins câteva perioade specifice în care se desfăşoară asimilarea, natural, acestea reprezentând un întreg, situaţia dintr-o perioadă fiind o consecinţă logică a celei din perioada precedentă:
[ulist style=”4″]
1718-1865 (de la trecerea Banatului sub stăpânire habsburgică până la înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe române cu sediul la Sibiu);
1865-1918 (de la despărţirea bisericească până la destrămarea monarhiei dualiste);
1918-1945 (de la încadrarea părţilor vestice ale Banatului în statul iugoslav până la preluarea puterii de către comunişti în Iugoslavia);
1945-2000 (de la proclamarea Republicii Populare Federative Iugoslavia până la căderea regimului lui Slobodan Miloşevici);
2000- (perioada reformelor în spirit democratic şi începutul procesului de încadrare în U.E.).
[/ulist]

Prima perioadă amintită credem că este de fapt decisivă când este vorba despre crearea condiţiilor de asimilare a populaţiei româneşti în localităţile mixte, în care românii trăiau împreună cu sârbii. Natural, Banatul reprezenta în această perioadă un întreg, părţile sale vestice având însă o populaţie sârbească mai numeroasă, ceea ce în condiţiile în care enoriaşii ortodocşi români erau încadraţi în Mitropolia de la Sremski Karlovci, a facilitat o influenţare mai puternică a limbii şi a culturii sârbeşti asupra românilor, decât ce era cazul invers. De fapt, cea mai mare parte a populaţiei româneşti a venit în această zonă în epoca marilor colonizări habsburguice din secolul al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea, însă din sursele secolelor XVI-XVII aflăm că şi în această perioadă a stăpânirii otomane, premergătoare stăpânirii habsburgice, în unele localităţi ale Banatului vestic trăia o populaţie amestecată, fapt care ne face să credem că şi în aceste secole au existat condiţii de desfăşurare a procesului de asimilare (sârbizarea populaţiei româneşti, respectiv românizarea populaţiei sârbeşti). Astfel, călătorul turc Evli Celebi aminteşte că în localitatea Iabuca de lângă Panciova trăiau valahi, sârbi şi bulgari (1662), iar în Catastiful din Ipek (1660 şi 1666) întâlnim prin localităţile prin care au trecut monahii de la Patriarhia sârbească din Ipek – şi nume româneşti. În secolul al XVIII-lea deja se întâlnesc cazuri mai bine documentate de asimilare a românilor în localităţile mixte. Asimilarea a fost cea mai rapidă şi cea mai categorică în localităţile în care populaţia românească nu a venit în mod organizat, aparţinând în general păturilor sociale mai sărace şi ocupându-se în cele mai dese cazuri cu păstoritul sau devenind zileri şi slugi pe la familiile sârbeşti înstărite din localităţile respective, cazul localităţii Dobriţa, de pildă, în care identitatea românească a locuitorilor nu a fost niciodată pe deplin cristalizată. Nereuşind să se organizeze pe plan confesional şi şcolar, procesul de asimilare a românilor din Dobriţa va începe deja în secolul al XIX-lea, cu toate că la început au fost şi cazuri în care unele familii sârbeşti de la Dobriţa s-au românizat.
Această identitate confuză, câteodată şi dublă, va reprezenta una dintre principalele piedici în procesul de despărţire a bisericilor şi de formare a parohiilor ortodoxe române în localităţile mixte, care va începe ca urmare a înfiinţării Mitropoiei ortodoxe române şi a episcopiilor şi protopopiatelor din cadrul ei. Nereuşita sau întârzierea formării acestor parohii ortodoxe române, urmată şi de inexistenţa şcolilor în limba română acolo unde nu se va înfiinţa parohie, va grăbi procesul de asimilare în astfel de localităţi. Este cunoscut cazul localităţii Sefcherin, din apropierea Panciovei, în care o parte a populaţiei româneşti provine din Transilvania (Răşinarii Sibiului), unde despărţirea bisericilor nu a reuşit, în ciuda străduinţelor protopopului ortodox român al Panciovei, a parohilor din localităţile apropiate (în special a celui din Glogoni), dar şi a administraţiei eparhiale de la Caransebeş. Încercările de separare bisricească în această localitate au fost prezente încă la începutul anilor şaptezeci ai secolului al XIX-lea, când a fost alcătuită şi o petiţie a românilor din Sefcherin care cer separarea, şi au continuat fără succes şi în deceniile următoare, până la sfârşitul primului deceniu al secolului al XX-lea. Analizând situaţia românilor asimilaţi din localităţile Borcea şi Sefcherin, publicistul Alexandru Ţinţariu din Panciova afirmă la 1909 că „e semnificativ faptul că, deşi locuitorii acestor comune, şi mai cu seamă generaţiile tinere, absolut nu ştiu vorbi româneşte, şi acuma îşi păstrează numele de familie a moşi-strămoşilor lor”, cum ar fi la Sefcherin: Avram, Ardelean, Bârlea, Bălan, Besu, Bozan, Băluţiu, Bobăscu, Baciu, Crişan (şi numeroase altele, date în ordin alfabetic), sau la Borcea – Ardelean, Brădean, Brad, Ciacovan, Creţiu, Dalea, Drăgan, Fruier, Folean, Gherga, Moldovan etc. Referitor la această situaţie prezentă în localităţile cu populaţie mixtă, în care românii s-au sârbizat, unii considerau că este consecinţa „neglijenţei factorilor competenţi, a ,inteligenţei’ şi peste tot a nepăsării domnilor de la Caransebeş”, afirmaţie pentru care manifestăm o oarecare rezervă, având în vedere că, totuşi, vina principală o duce populaţia locală, dezinteresată pentru păstarea limbii şi a identităţii româneşti, ceea ce o afirmă şi Valeriu Perin, preotul român din Glogoni, însărcinat de Caransebeş să încerce în continuare despărţirea românilor din Sefcherin. Într-o scrisoare din 1909 adresată lui Trifon Miclea, protopopul Panciovei, Perin mărturiseşte: „În ceea ce priveşte despărţirea ierarhică, m-am interesat, dar în fiecare loc am primit răspunsul negativ, deoarece Românii din Sefcherin şi care ştiu nu voesc să vorbească altcum decât sârbeşte dispreţuindu-şi limba, şi cu astfel de oameni nu putem face nici o despărţire…”
O astfel de situaţie a fost prezentă şi în numeroase alte localităţi. Încercarea de separare a românilor din Iasenova, localitate din apropierea oraşului Biserica Albă, la fel a eşuat. În această localitate în secolul al XIX-lea a trăit o populaţie românească destul de numeroasă, care însă nu a fost interesată pentru separarea bisericească, ceea ce reiese şi din extrasul din Protocolul delegaţiei congresuale sârbeşti de la şedinţa ţinută la Karlovci pe 8/20 aprilie 1874, din care aflăm că în „comuna mestecată Iasenova nici românii nici sârbii n-au cerut şi nu cer despărţirea”, delegaţia românească cerând doar de la mitopolitul de la Sibiu „a face paşii necesari ca credinciosiloru de nationalitate romana din Iassenova sa li se dee celu putinu mangaerea sufletesca si copiiloru loru instructiune in limba loru materna – fiindu constatatu că acolo se află romani in numeru considerabile”. Asemănător era şi la Parta, localitate vecină cu Iasenova, unde la separare este angajat parohul din Straja Ştefan Popovici, din ordinul lui Nicolae Tincu Velia, protopopul Vârşeţului, care îl anunţă pe protopop următoarele: „Pentru trecerea Românilor din comuna militară Parta cu astă dată nu se poate lucra numic, ei spun că lor le serveşte preotul în româneşte, ei sunt îndestulaţi – ei aud că tot o dreptate la Români ca şi la Sârbi…”. Consecinţa unei astfel de atitudini de indeferenţă a românilor din cele două localităţi amintite a fost – asimilarea. În mod asemănător s-au asimilat şi românii din Gai, Caitasovo, Srediştea Mare, Mărghita Mică şi din alte localităţi.
La Dobriţa, pe de altă parte, despărţirea bisericii a reuşit în sfârşit în anul 1899, dar cam prea târziu, pentru că marea majoritate a populaţiei româneşti din această localitate a fost deja sârbizată, proces care a continuat şi după înfiinţarea parohiei româneşti, în special prin intermediul căsătoriilor mixte şi care se va termina în sfârşit pe la jumătatea secolului al XX-lea prin dispariţia completă a românilor şi stingerea parohiei ortodoxe române. Acelaşi caz este prezent şi la alte localităţi, cum ar fi Omoliţa, Oreşaţ, unde despărţirea întârziată a amânat, dar nu a oprit procesul de asimilare a românilor, care în zilele noastre este pe calea de a fi definitiv terminată prin sârbizarea completă a acestei etnii.
Au existat însă şi cazuri contrare, în care în unele localităţi mixte, în special la Marcovăţ, are loc românizarea populaţiei sârbeşti, proces terminat până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Dintr-un raport al comisiei care a participat la despărţirea bisericească din această localitate, reiese că în anul 1873 la Marcovăţ au trăit 763 de români şi 139 de sârbi, însă s-a dovedit că numeroase familii, atât dintre cele sârbeşti, cât şi dintre cele româneşti, aveau o identitate confuză, fapt confirmat de afirmaţia că „capii acestor familii, declarate de serbe, cu preotulu Vincenţiu Ugrinu în frunte, se infacisiara naintea comissiunei, spunendu-se de serbi, pana candu densi toti pana la unulu, atat dupa esterioru, adeca faptura, portu si limba, nu se deosebiau de locu de catre conlocuitorii loru romani!” Despărţirea a avut loc, sârbii din banii primiţi ca despăgubire şi-au ridicat o casă de rugăciuni, însă românizarea începută cuu decenii în urmă nu putea fi oprită, astfel că se termină deja pe la sfârşitul aceluiaşi secol (la 1897 preotul sârb Mihailo Čipić părăseşte parohia, care astfel se stinge). Cazuri de românizare a sârbilor, ce e drept într-un număr mai mic, au mai fost consemnate şi la Sân-Ianăş (azi Bariţe), Uzdin, Torac.
Nici în oraşele Banatului sârbesc situaţia nu se deosebea esenţial de cea de la sate. Atât tradiţia orală, cât şi unele izvoare scrise din secolul al XVIII-lea confirmă prezenţa unui număr mare de români la Vârşeţ, care de-a lungul secolelor a fost principalul centru economic, confesional, cultural şi şcolar al acestei părţi a Banatului şi a populaţiei româneşti de acolo. Despre prezenţa românilor la Vârşeţ scriu şi primii istorici români bănăţeni ai secolului al XIX-lea, în special Nicolae Tincu Velia. Conscripţia parohiei ortodoxe din Vârşeţ din anul 1796 arată un număr mare de familii româneşti, dintre care unele deja au fost sârbizate, dovadă că probabil asimilarea românilor a fost în toi deja în această perioadă. Şi Tincu Velia ne informează că foarte multe familii româneşti din Vârşeţ s-au sârbizat, astfel că este foarte greu să stabilim numărul românilor în acest oraş bănăţean în condiţiile în care procesul de sârbizare a fost în toi. Despărţirea bisericească de la 1865 a dus la formarea unui protopopiat ortodox român cu sediul la Vârşeţ, în cadrul Eparhiei Caransebeşului, avându-l chiar pe Tincu Velia de primul protopop. Parohie românească însă în acel moment nu se putea înfiinţa, din cauza numărului mic de români în oraş, respectiv din lipsa de identitate a populaţiei româneşti din cartierul Ciucurmala, aşa după cum amintesc unii autori. Prin fluxul de populaţie din zonele rurale învecinate, ca urmare a prosperităţii economice de care s-a bucurat Vârşeţul în perioada dualismului, numărul de români creşte, ceea ce rezultă cu înfiinţarea parohiei (1907) şi, în perioada interbelică, a şcolilor secundare cu limba de predare română (Liceul şi Şcoala normală), la care adăugăm şi înfiinţarea S.C.A. „Pertru Albu” (azi „Luceafărul”) în 1948. Vârşeţul devine astfel centrul românilor din statul iugoslav, şi, actualmente, cel sârbesc, cu un număr de români în continuă creştere, dar nu ca urmare a natalităţii pozitive, ci a stabilirii în continuitate de noi şi noi familii de români din Banatul sârbesc, veniţi în căutare de serviciu. Aceasta nu înseamnă că procesul de asimilare a populaţiei româneşti din acest oraş a fost oprit, din contră, el a continuat în întreaga această perioadă de mai bine de un secol, având însă totuşi o intensitate mai mică decât în alte localităţi urbane ale Banatului sârbesc.

Se va continua în: Asimilări de populaţie în localităţile Banatului sârbesc. Cazul minoritarilor români (sec. XIX-XX) (III)

Mircea Măran
Publicat în: Istorie şi tradiţie în spaţiul românesc (Sultana Avram – coordonator), vol. 10, Sibiu, Astra Muzeum, Techno Media, p. 229-243

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*